Unirea Ţării Româneşti cu Moldova în 24 ianuarie 1859 este actul fondator al României moderne. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul ambelor state româneşti a însemnat Unirea lor într-un nou stat, cunoscut iniţial sub numele de „Principatele Unite”, care, din 1866, pe baza noii Constituţii, s-a numit România.
Unirea a fost un obiectiv al elitei româneşti în timpul Revoluţiei din 1848, asumată de tinerii politicieni ca cel mai important proiect politic la mijlocul secolului al XIX-lea. Unirea din 1859 a fost posibilă datorită unui concurs de premise favorabile, de la asumarea acestui obiectiv politic de către tinerii politicieni români şi diseminarea lui în societatea românească, până la contextul internaţional favorabil determinat de Războiul Crimeei, opoziţia Franţei şi Angliei faţă de proiectele Rusiei de a ajunge la gurile Dunării (şi apoi la Constantinopol) şi deciziile favorabile adoptate la conferinţa de pace. La Paris s-a decis în 1858 formarea unei federaţii între Moldova şi Ţara Românească, cu doi principi, cu două guverne, două parlamente etc.
Politicienii români au avut abilitatea de a dezvolta acest proiect într-o Unire efectivă a celor două principate româneşti într-un singur stat. Prima etapă a constat în alegerea unui singur principe, a lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul Moldovei şi Ţării Româneşti. În ciuda protestelor Marilor Puteri, politicienii români au dus cu paşi rapizi până la capăt proiectul unionist: o reprezentanţă unică la Constantinopol; o armată comună; cu o singură conducere; intervenţii pe lângă guvernele străine pentru recunoaşterea Uniri etc. Pasul decisiv a fost efectuat în ianuarie 1862, când s-a constituit un singur guvern la Bucureşti. După acest moment ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu unificarea instituţională.
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza a avut un rol esenţial în desăvârşirea Unirii şi în modernizarea noului stat românesc. Rolul lui Cuza trebuie înţeles şi asociat cu cel al politicienilor epocii, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Costache Negri şi mulţi alţii, fiecare având rolul său bine definit în noua construcţie politică.
Alexandru Ioan Cuza este părinte fondator al României moderne. Reformele adoptate în timpul scurtei sale domnii (1859-1866) au pus bazele statului român modern. Indiferent cine a iniţiat aceste reforme – Cuza însuşi sau echipa sa de politicieni – rolul lui Al. I. Cuza este indiscutabil, pentru că, fără acordul său, ele nu puteau fi promulgate şi nu puteau să intre în vigoare.
Începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost principalul obiectiv politic. Dintre reformele lui Cuza, atragem atenţia doar asupra a două dintre ele.
Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864, au avut un rol fundamental, pentru că, atât calitatea intelectualilor, cât şi numărul lor într-o ţară, determină modernizarea statului.
Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din pământul arabil, care a permis adoptarea reformai agrare.
La acestea s-au adăugat o mulţime de reforme în domeniul fiscal, administrativ, juridic etc., care erau inerente în procesul de modernizare al României. Toate aceste reforme adoptate între 1859-1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan Cuza.
România, ca stat modern, are un început, un moment fondator, iar acesta este Unirea din 24 ianuarie 1859.
Evenimentul de la care se împlinesc 164 de ani a fost un prim pas spre Marea Unire de la 1918. (sursa: historia.ro)
Pe 24 ianuarie 1859, românii din Moldova şi Ţara Românească au jucat şi au cântat „Hora Unirii”, un cântec patriotic compus de Alexandru Flechtenmacher, cu câteva zile înaintea marelui eveniment, pe versurile poetului Vasile Alecsandri:
prof. Raluca Brad