Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Ziua Culturii Naţionale, reprezintă data naşterii poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). 

     

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naţionale. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: „Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional.”   

 
Şi în alte ţări europene, Ziua Culturii Naţionale omagiază oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Astfel, în Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Şi autorităţile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.     

  
De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept Ziua Culturii Naţionale? Poate pentru că Mihai Eminescu reprezintă „omul deplin al culturii româneşti”, potrivit lui Constantin Noica. Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul „Junimii”, spunea despre marele poet: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.”        

 
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel.       
A fost activ în societatea „Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul Timpul. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la Bucureşti, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române.

 

 În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” 
Primul care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: „Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său.”

(sursa: https://www.agerpres.ro)

 

 O mare iubitoare a operei marelui poet, doamna Dr. Mioara Mincu, fondatoarea Școlii Postliceale Sanitare „Carol Davila”, marca an de an ziua nașterii lui Mihai Eminescu, devenită Ziua Culturii Naționale.

 

Una dintre marile sale creații, ce răsună peste timp, este și poezia „Glossă”:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?…

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

 

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

 

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

 

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

 

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece.

 

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine. ”

 

prof. Raluca BRAD