Eleva școlii noastre – Simona Vlad (clasa 2 J AMG) – a participat în perioada 06 – 17 martie 2023 la schimbul de experienţă European Nursing Module derulat la AP University College, Antwerp, Belgia. Simona a surprins foarte bine în jurnalul zilnic activitățile desfășurate și trăirile sale din această perioadă.

JURNAL DE PRACTICĂ

Clinical placement – ZNA – Jan Palfijn

 Finally, ziua cea mare a sosit – prima zi de practică la spitalul ZNA – Jan Palfijn – secția Neurologie – Pneumologie, fară coordonatorul care trebuia să ne însoțească pe fiecare dintre noi, fără emoții.

Nu îmi doresc să îmi suprasolicit neuronii acum, cu reprezentări în plan, proiectări de posibile acțiuni nerealiste și să le consum energia în van, pur și simplu nu am așteptări și las totul să decurgă armonios și să mă conectez ca un puzzle la ce mă așteaptă aici.

Ziceam mai sus, fară coordonator, fară emoții, dar și fără bus, adică fără autobuz. Am de mers ~ 7 km. din centrul orașului Antwerp, cu bus-ul ~ 29 de minute (însemnând opriri și alte rute întortocheate) și cu bicicleta ~ 20 de minute.

Cum acesta este orașul bicicletelor (și Belgia, țara bicicletelor, pe lângă Olanda, Danemarca și alte țări nordice), dar au și infrastructura pentru asta, m-am îmbărbătat și mi-am zis: „Să continue aventura!” Hai să iau o bicicletă, electrică să fie (sfântul Lime pe care îl avem și noi) pentru că vreau să scutesc cele 9 minute.

Și am de unde alege! Belgienii folosesc Velo – bicicleta clasică, dat la pedale dacă vrei să faci fitness sau pentru spirite întreprinzătoare ca mine, Lime.

M-am uitat la vreme și părea că suntem prietene și că o să țină cu mine. Dar de aici începe aventura spre spital.

Sunt zone unde ploua torențial și peste 1 km. apărea soarele. Cam atât de nehotărâtă e vremea pe aici.

Și cum bicicleta nu era prevăzută cu pelerină și umbrelă, eu fiind pregătită pentru insulele Canare, de aici începe distracția.

GPS-ul a hotărât că era ziua perfectă să fac un tur al orașului Antwerp, când condițiile meteorologice erau favorabile pentru asta: precipitații 100%, umiditate 110%, alizeu belgian răzvrătit, ger siberian, așa că m-a direcționat pe rute total opuse destinației mele.

Mai mult, în zonele de parc, bicicleta electrică intra în modul turtle (mă depășeau si copiii cei mai mici care mergeau la pas normal). Cool, nu?! Asta bombăneam și eu în ploaie.

Am anunțat că întârzii „puțin” pentru că am programat o promenade matinală și vreau să fac jogging prin ploaie. Mă ajuta tare să îmi aprind impulsurile nervoase ale neuronilor, care după câte spuneam și la început, îi pusesem la murat sau conservat și îi păstram pentru spital. Dar, oops, „plans turned upside down!”.

Cu o mână ține telefonul și urmărește ruta, cu o mână ține bicicleta, mai oprește-te din când în când și mai șterge puțin telefonul care e smart și când dansează stropii de ploaie pe ecranul său, dansează și GPS-ul euforic pe alte rute, altele decât cele spre ZNA Hospital.

Ajung într-un final la destinație. În zona spitalului, bicicleta intră în donkey mode și trebuie să o împing puțin de la spate că oricum nu mă grăbeam. Nici nu era prima zi de practică, însă aveam bicicletă…

Intru și eu în spital, frapată fiind pentru că la intrarea principală mă aștepta țoață lumea.

Iată o scurtă prezentare a spitalului:

ZNA – reprezintă o rețea de spitale din Antwerp. Este o fuziune a 9 spitale existente în acest oraș.

Fuziunea a avut loc în 2004 și are 3 spitale generale și 6 specializate; este cel mai mare spital de fuziune Belgian, cu 2.500 de paturi.

ZNA are o acoperire de 1 milion de locuitori în 32 de municipii fuzionate.

Are 7.000 de angajați în diferitele campusuri, inclusiv 2.560 de asistenți medicali, 550 de cadre responsabile cu îngrijirea și 600 de medici. Aceștia sunt responsabili pentru 75.000 de internări în spital și 1 milion de consultații.

Back to serious business.

Mi-am prezentat scuzele de rigoare, într-un mod mai puțin convențional, puțin plouat și cu țurțuri, inclusiv la telefon.

Am ținut să relatez această întâmplare, într-o notă umoristică, dar care de altfel a reflectat realitatea, întrucât oricăruia dintre noi i se poate întâmpla într-o țară străină o astfel de situație. Însă ceea ce vreau să subliniez este faptul că nu mă gândeam să fiu așteptată cu atâta răbdare și înțelegere; am simțit spiritul de echipă și primirea călduroasă, care să îmi topească țurțurii formați pe ruta ocolitoare până la spital. Știam spitalul, prezentat cu o zi înainte, deci mă puteam descurca, însă am fost așteptată și asta mi-a dat un sentiment frumos.

Ghidul care s-a ocupat să ne conducă pe secție a fost de asemenea responsabil și cu înregistrarea noastră în sistemul lor medical, ca studenți practicanți. Astfel, primeai un card de acces care facilita intrarea ta atât în toate secțiile și spațiile spitalului, cât și în cantina și încăperea special amenajată pentru uniformele medicale, pe care erai obligat să le schimbi în fiecare zi.

That’s me!

 În poza de mai jos, se vede ceea ce este în background-ul acestei interfețe sau după acest ecran (ținutele erau spălate la final de program și reorganizate pentru a doua zi), iar uniforma medicală era propulsată printr-o secțiune de acces.   

Erau vestiare separate unde se schimbau zilnic doar studenții.

 

Am fost conduși pe secția de Neurologie – Pneumologie, unde l-am cunoscut pe șeful de secție, Cliff – just Cliff.

Un om extraordinar, dedicat, cald, răbdător, sincer și dispus să îmi răspundă la orice întrebare, fie că era interesantă, agasantă, repetitivă sau… just dumb. 

Ne-a prezentat secția și colegii din tura respectivă. Am fost primite cu căldură și toată lumea era dispusă să ne arate ceea ce făceau, să ne răspundă la întrebări și să fie alături de noi. Noi îi ajutam pe ei și ei ne ajutau pe noi.

Cliff a făcut cu noi turul spitalului și ne-a promis că vom avea ocazia să mergem inclusiv în sălile de operație, radiologie (RX) și Emergency – unde este adrenalina la cote înalte.

Reîntoarse pe secție, am intrat direct în platoul de acțiune. Și m-am lipit direct de ei: „hai, cu ce vă ajut?”

M-am simțit ca într-o echipă de cum am pășit în această secție. Mă simțeam de-a casei și mă îndrăgostisem de oamenii aceștia.

Eram interesată atât de cultura lor, de valori, de cunoștinte, de sistemul lor medical și de ei ca indivizi.

Eram o mică făbricuță și simțeam un sistem sănătos, în bună stare de funcționare, iar fiecare piesă știa ceea ce are de făcut și era programată la algoritmi preciși și bineînțeles piesele conexe (adică noi, participanții la programul ENM), care ne atașam perfect, în modul de simbioză cu acești oameni.

Ajutam la tot ceea ce se poate ajuta, de la schimbat lenjerie, servit masa pacienților, schimbatul lor, spălat, administrarea medicamentelor, etc.

Echipa – un cuvânt după care tânjesc în țara mea. Și nu, nu mă refer la definiția abstractă, idealistă și modul de manifestare utopic. Mă refer la acel grup de oameni care sunt conduși de un lider (nu de un sef), care îndeplinesc în același timp anumite sarcini / task-uri / munca sau au obiective comune. Însă pentru mine, cel mai important, echipa nu mimează o dispoziție entuziastă în executarea acestei munci, nu nutrește sentimente negative, ci este la unison atât prin eficiența muncii lor ca indivizi adaptați la întreaga echipă, cât și din punct de vedere spiritual. Altfel îți desfășori activitatea când crezi cu tărie în munca ta, în munca echipei, în obiectivele comune și debordezi de spirit cald și iubitor. Funcționăm bine pe emoții pozitive, pe idealuri comune și făcute în echipă.

Compar cu România, involuntar. Și da, fiecare pădure are vreascurile ei, așa cum spuneam și în prima zi de jurnal, însă trebuie să admit că realitatea mioritică este puțin departe de alte sisteme, culturi. Cu siguranță și ei ascund lucruri mai puțin plăcute și sistemul este perfectibil.

Vine întrebarea DE CE? De ce nu putem și noi să nutrim fiecare dintre noi sentimente frumoase, bune, calde, omenești față de semenii noștri, față de colegi, față de cunoștințe, față de orice om cu care interacționăm?

De ce suntem guvernați de emoții negative, de ranchiună, de ură, de dispreț în multe dintre momente sau cazuri? De ce noi suntem mai măcinați de probleme mai mult decât sunt cei din alte țări? Și dacă am avea bani mai mulți, oare tot asta ne-ar fi mentalitatea?

Dar…nu, nu toți suntem așa. România are și oameni minunați, frumoși, care nu și-au pierdut speranța și care încă mai încearcă să schimbe sistemul, care mai luptă, care încearcă prin puterea exemplului, a bunătății lor să îi „încarce” și pe ceilalți.

Am putea face mai multe categorii, grupe, subgrupe, dar am transforma jurnalul într-un roman-fluviu, așa că mă voi raporta doar la sistemul medical.

Răspunsul e unul foarte simplu și atât istoria, cât și contemporaneitatea ne răspund la această întrebare.

Avem un sistem bolnav, care macină fiecare subsistem interconectat și pe oamenii care îl compun. Mulți sunt împovărați de grija zilei de mâine și cea mai afectată este categoria de oameni în vârstă pe care sistemul nu prea îi ajută.

Spitalele noastre de stat mai au nevoie de susținere financiară pentru dotări, instrumente de lucru, etc.

Altfel și cadrele noastre medicale și-ar desfășura activitatea, empatia ar fi mai mare, căci da, remarc cu stupoare faptul că nouă ne lipsește uneori empatia (nu mai încerc să înțeleg motivele și să le dezbat în monolog).

Mai mult, știrea negativă în spațiul mioritic este la ordinea zilei. Creierul este îmbibat la nivel subliminal de negativ, de probleme. Mai mult, când ai resurse limitate, situații care îți pun în pericol viața, integritatea psihică, morală, se activează sistemul „luptă sau fugi” și se produce și metamorfozarea spirituală, în cele mai multe dintre cazuri.

Să facem o comparație între bătrânii noștri pacienți și bătrânii lor? De exemplu, unul dintre pacienții acestui spital, Joanna – 79 ani, s-a internat cu o problemă neurologică; clar nu avea motive de bucurie, însă nu era atât de apăsată sufletește, așa cum sunt mulți dintre bătrânii noștri. Era veselă și încrezătoare.

În această secție sau făbricuță cum mi-a tot plăcut să spun zilele acestea, la orice „AUU” sau „OFF” al vreunui pacient săreau 2 sau 3 asistenți medicali.

Un salon – internare pacienți:

Unul dintre mentorii adolescenței mele mi-a marcat gândirea și percepția asupra acestui cuvânt magnific „ECHIPĂ”. Ne întoarcem iar la acest termen fabulos, dar numai așa oamenii pot face ceva „ÎMPREUNĂ”, echipă în familie, echipă la muncă, echipă în general. Și a povestit scena „SWIM TOGETHER” din filmul de animație „Nemo”.  

În această scenă care surprindea o situație de pericol ce amenința integritatea întregului grup, panica a pus stăpânire pe mințile tuturor și fiecare se gândea cum să scape individual. Cheia consta însă în munca de echipă. Liderul a rămas „awake” și cu spirit întreprinzător a direcționat toți indivizii în aceeași direcție, către un obiectiv unic. Doar așa au reușit să scape din năvod! O putem transpune într-o pildă și un model drept de urmat.

Poate nu putem schimba întreg sistemul, însă este mai sănătos pentru mintea noastră, spiritul nostru, emoțiile noastre, să lucrăm împreună sănătos spiritual, mental, empatic, în speranța unei schimbări.

Și acum să lăsăm puțin dramele; back to the belgian reality, focus on that!

Ceva și mai interesant mi-a captat atenția.

Software-ul lor minune – HiX à care includea fișa sau dosarul electronic al pacientului (EPD) –  o soluție IT integrată care răspundea nevoilor întregii instituții medicale.

Asistentul medical accesa dosarul pacientului, care includea arhiva / întreg istoricul lui medical + raportarea tuturor etapelor pe timpul internării (inclusiv ce a mâncat pacientul și cât a mâncat). Genial, nu?!

Avea integrate toate fluxurile de lucru, inclusiv secțiunea – înregistrarea / raportarea cazurilor pe secția Emergency.

Înregistrarea funcțiilor vitale se transmitea automat în soft și multe lucruri erau automatizate, tehnologizate.

Era practic, un scanner de investigație umană amănunțită.

Vreau și eu unul în țara mea!

Se zvonește că un sistem informatic pentru registrele de sănătate, denumit (RegInterMed) urmează să fie implementat în România cu finanțare din fonduri europene.

Ziua a fost una full, iar timpul a fost inexorabil. Mai voiam să stau cu ei, să ajut, să îmi petrec timp cu pacienții, cu noii mei colegi.

Îmi plăcea mediul, funcționam altfel, iar randamentul meu era optimizat.

Îmi doresc un sistem ca cel de aici sau ca oricare altul din alte țări (un sistem sănătos, curat) și cu siguranță că un astfel de mod de lucru într-o astfel de cultură organizațional-medicală schimbă atitudini, spirite, mentalități!

Îmi doresc pentru bunicii noștri care nu pot beneficia de servicii medicale la nivelul de aici și simplu, îmi doresc pentru noi toți!

Când facem și noi o echipă?

To be continued …”

 

 

Spune si altora despre asta, alege platforma!

Afișări articol: 411

Spune si altora despre asta, alege platforma!

Unica școală din România membră European Nuring Module din 1999

Ghidul Școlii – 2022

Portalul Mobilitatii Europene

Alte știri de interes