Ionela Almăjan, acum în anul trei, își deschide sufletul pentru noi și ne povestește experiența sa de viață, de luptă cu cancerul, de visuri pe cale a se împlini, de ajutorul de care s-a bucurat, de ajutorul pe care îl oferă copiilor în activitățile la care participă. Printre altele, Ionela ne-a mărturisit că scrie o carte despre experiența sa de viață: ”Mi-am găsit menirea!”

”Îmi amintesc cu drag de o convenție cu un prieten, atunci s-a născut dorința de a mă înscrie la Școala Sanitară Postliceală ”Carol Davila”. Eram în anul întâi la o școală sanitară din orașul meu, nu eram deloc mulțumită pentru că părea că fac degeaba școala cât timp acea școală nu era încă acreditată. Din întâmplare am remarcat multe postări pe facebook ale școlii Carol Davila – foarte interesante. Așa m-am hotărât să mă înscriu în anul doi, credeam că este aproape imposibil să mă pot transfera, dar nu a fost așa – cei de la școală m-au primit și m-au ajutat să mă înscriu. Eram atât de fericită, abia așteptam să înceapă anul școlar.

Chiar dacă nu cunoșteam încă pe nimeni, m-am dus în prima zi când a avut loc o festivitate de deschidere absolut minunată. Abia așteptam să îmi cunosc profesorii și colegii. M-am acomodat ușor, eram mândră de școala mea, prieteni mei m-au apreciat foarte mult că am avut curajul să mă mut în București și să mă descurc singură – să urmez școala acolo.

Nu a fost ușor pentru un supraviețuitor de cancer, mergeam deseori la control, sistemul imunitar îl aveam mereu scăzut în urma unui transplant de măduvă, eram nevoită să lupt cu răceli frecvente și cu unele sechele de la boală. Mă pregăteam serios pentru cursuri, îmi amintesc de primele ore când profesorii mă lăudau că sunt atentă și învăț. Unii profesori au aflat la sfârșitul anului că eu am avut cancer sau alții nici nu știu. Dar asta nu contează, eu nu am vrut milă. Doar că am fost nevoită să spun unei profesoare de nursing, trecusem la hematologie și ne întreba dacă am auzit din întâmplare de o formă de cancer, Hodgkin.

Și atunci am tresărit, da – eu am avut. Îmi amintesc de un lucru și mai emoționant: când, alături de prietena care a venit cu mine din partea Fundației Prețuiește Viața, am mers la cabinetul Doamnei Director, am întrebat dacă este o posibilitate să pot fi ajutată din partea școlii cu o bursă, avand în vedere că sunt un caz social, provenind dintr-o familie numeroasă. Nu mă așteptam să găsesc oameni atât de buni, am primit răspunsul că școala oferă bursă și voi fi ajutată, ceea ce a fost o veste foarte mare pentru mine. Doamna Director Stoian a fost cea care m-a încurajat și îmi spunea mereu să vorbesc despre mine și despre boală, chiar dacă înțelegea că acest adevăr doare. Am fost foarte fericită si onorată, tot dumneaei s-a gândit că nu cunosc pe nimeni și am nevoie de cineva care să mă îndrume, să mă sfătuiască și să mă sprijine și a ales-o pe doamna profesor Anca Mihai, care m-a ajutat enorm. Aveam o altă putere să lupt, să învăț, mergeam zilnic la școală.

În același timp eram implicată în multe activități fiind voluntară în cadrul a două asociații pentru copii cu afecțiuni oncologice. Făceam voluntariat în spital, aplicând terapia prin joc pentru copiii din spital, apoi mă îndreptam spre școală. Am alergat mult, nici nu simțeam oboseala, erau lucruri pe care le făceam cu mare drag și mă împlineau deplin. Am văzut ce înseamnă și cât de valoros este pentru copii orice lucru pe care îl fac. Am stat șase luni într-un cămin și am aflat ce înseamnă și viața de cămin cu greutăți, cu unele fete rele, dar nimic nu m-a împiedicat să îmi continui visul. Sunt mândră de mine, că am reușit să mă descurc și să realizez cele mai importante lucruri.

Am terminat anul doi cu bine și nu oriunde: la cea mai bună scoală.

Am acumulat cele mai importante lucruri pe zi ce trecea – văd cum visul mi se împlinește. Nu am ratat nici unul dintre stagiile de practică în cele mai bune spitale. Am avut cele mai minunate experimente, cadrele medicale mă felicitau pentru implicarea și pregătirea mea, de fiecare dată le-am dat o lecție de iubire de viață și erau uimiți și fericiți să vadă cum o fostă pacientă devine viitoare asistentă medicală. Primul meu stagiu l-am urmat în spitalul unde eu am fost tratata la Fundeni, acolo unde medicii și asistenții au luptat pentru mine să mă fac bine. Nici nu le venea să creadă că sunt tot eu. Spuneau: ”ea este Ionela, fata care mergea pe hol cu stativul și se ținea de pereți, care a trecut prin cele mai cumplite dureri. Ea acordă acum îngrijiri medicale copiilor, prepară medicamentele și îi ajută pe cei mici” – eram ca un miracol pentru ei. Odată am avut bucuria să mă oprească un copil ca să îmi zică: ”eu te cunosc pe tine, tu erai asistentă cand eu m-am internat: în prima zi aflasem că am cancer și eram supărat, iar tu mă țineai și vorbeai cu mine, astăzi nu mai am nimic, m-am făcut bine și merg doar la control” – câtă bucurie a putut să-mi ofere!

Apoi despre pacienții adulți nu mai vorbesc – mă opreau prin oraș și mă salutau – ”Tu ai avut grijă de mine”, așa îmi spuneau. Despre pacienții cu arsuri din Colectiv pe care i-am întâlnit la spitalul Bagdasar – am căutat să-i încurajez mult pe ei. Marian Leușteanu mi-a zis că eu sunt eroul lui. A fost primul om care a reacționat așa când a aflat că am avut cancer. Mi-a zis că eu am învins moarte și sunt mai tare ca el, chiar dacă ar fi putut să ardă de viu. Au fost experiențe grele, dar frumoase, iar dincolo de acestea abia aștept să devin asistentă medicală și să îngrijesc, să ajut la salvarea multor vieți.”

Ionela Almăjan, elevă anul 3, Școala Postliceală Sanitară ”Carol Davila”