Eleva școlii noastre, Flavia Căloiu Belușică, a participat la schimbul European Nursing Module desfășurat la Hanze University of Applied Sciences Groningen, Olanda.

Acesta este jurnalul ultimelor zile petrecute în Olanda:

„Ziua 5

Ce îți dorești când ești bătrân?

Olandezii fac tot ce este omenește posibil pentru bătrânii lor. Și sunt mândri de asta. Într-unul din centrele pentru bătrâni din Groningen, standardul de îngrijire este foarte ridicat. Totul este pus la punct, toată lumea știe ce are de făcut. Au tot ce le este necesar. Sunt 10 pacienți pe aripă, fiecare cu dormitorul său și cu baie proprie. Sunt camere foarte spațioase. Au o asistentă, o îngrijitoare și o practicantă cu ei, în ture de 8 ore. Îngrijitoarea nu are studii medicale; ea trebuie doar să le fie alături și să ajute la servirea mesei. Toate trei îi hrănesc, îi spală, îi îmbracă, le vorbesc, îi piaptănă (nu am văzut niciun bătrân ciufulit), îi duc în pat, îi ajută să meargă la toaletă, îi duc la plimbare sau au diverse activități cu ei. Toate trei pot face aceleași lucruri, dar de administrarea medicamentelor se ocupă doar asistenta. Primesc medicamentele împachetate individual, pe zile și pe ore, de la spital, conform prescripției; asistenta trebuie să verifice rețeta de fiecare dată. Spun asistentă, pentru că nu am văzut deloc asistenți medicali de sex masculin în căminele de bătrâni.

De menționat este faptul că fac treaba cu zâmbetul pe buze și respectă dorința pacientului întocmai, de la ce își dorește acesta să mănânce și să bea până la activitățile de relaxare.

Hainele și pijamalele se schimbă zilnic, iar patul de câte ori este nevoie, maxim la 4-5 zile. Pacienții care suferă de demență sau Alzheimer au în permanență ușile închise. Aceștia își petrec majoritatea timpului în camera de zi, unde au mese, scaune, fotolii, radio sau TV.

Cu toate că îngrijirea este de top, eu m-am simțit tristă acolo. M-am gândit la faptul că bătrânii nu mai au altă casă până la moarte, nu-și mai amintesc nimic sau mai nimic despre viețile lor trecute; au fotografii din tinerețe în camere, dar e ca și cum ar fi viața altcuiva, vorbesc fără sens, unii sunt ursuzi, unii agresivi, sunt efectiv vulnerabili și neajutorați.

Ziua 6

Azi am fost pe alt etaj. Aici oamenii au probleme de postură și sunt în situația curentă în urma unui AVC sau a altui tip de accident. Nu au demență, dar sunt incapabili să se îngrijească singuri, acasă. Două paciente nu vorbesc bine, nu se deplasează deloc; una nu poate sta în picioare, un domn este paralizat complet de la brâu în jos în urma unui accident; o altă doamnă are Parkinson, prezintă cifoză în stadiu avansat și are o poziție nefirească, fapt care duce la imposibilitatea de a se hrăni sau a se îmbrăca singură.

Am participat la dușul unui pacient. A durat aproximativ 40 de minute. Pacientul fiind imobilizat, asistenta a folosit un aparat special de mobilizare. Acesta ridica pacientul de pe pat sau din scaunul cu rotile și îl muta, precum un scripete. Asistenta practic nu depunea niciun efort fizic, astfel ea era zâmbitoare și putea avea o conversație cu pacientul, în timp ce executa toate manevrele acestea. În același timp, îl lăsa și pe pacient să facă ceea ce poate, pentru a-și menține motivația și puterea.

Conceptul acestor cămine este acela de a îngriji bătrânii și de a crea o atmosferă ca acasă, pe cât posibil,astfel încât să nu sufere că sunt departe de familie.

Am învățat multe până acum; am descoperit o mulțime de lucruri interesante care sunt sigură că îmi vor fi de folos mai târziu, atât în carieră, cât mai ales în viață.

Ziua 7

Ultima zi de practică a fost la fel de interesantă. Am vizitat aripa în care locuiesc vârstnicii care nu mai doresc să locuiască acasă sau nu se mai descurcă și au nevoie de ajutor, fără să fie neapărat suferinzi. Au program lejer, liber ales. Pot ieși la plimbare, au diverse activități recreative de grup: jocuri de societate, citesc, vorbesc, desenează, merg la concerte sau piese de teatru. Am vorbit destul de mult cu un domn care locuia acolo; a fost dornic să ne povestească despre viața lui la camin. Era fericit acolo; a spus că îi place pentru că este îngrijit (asistentele îl ajutau la baie, îi aduceau medicamente, mâncare). Are prieteni și nu regretă că a ales să locuiască în cămin.

Am fost apoi în camera de activităț. Acolo oamenii se adună pentru jocuri de societate; au jucat Scrabble și Rumikub. A fost recreativ și plăcut să îi văd cum se distrează, cum ceva, în aparență banal, le-a redat zâmbetul pe buze. Am înțeles cât de importantă este viața socială și interacțiunea cu oamenii, la orice vârstă.

Ziua 8

Am avut ultima zi a stagiului nostru aici, la Groningen. A fost ziua rezervată reflecției. Am vorbit mult despre ce am făcut în ultimele 2 săptămâni, despre ce am învățat aici, despre ce luăm cu noi acasă. Fiecare dintre noi a povestit ce a făcut în zilele de practică, am oferit feedback și am încheiat programul într-o notă de mulțumire și prietenie.

La universitate a avut loc o conferință pentru asistenții și reprezentanții instituțiilor medicale, în care practicienii au avut ocazia să afle lucruri noi de la teoreticieni și invers. S-a vorbit, de exemplu, despre câte cadre medicale produce universitatea în fiecare an și cum sunt asimilate în piața muncii, au vorbit despre schimbări pe care și le doresc în structura anului școlar, despre cum reorganizează practica în spitale pentru studenți. Coordonatoarea noastră a prezentat programul ENM, iar noi am avut de spus câteva cuvinte despre ce am făcut, simțit, văzut în cele două săptămâni de pregătire. Prezentarea noastră a fost primită cu entuziasm și încântare.

Mă bucur pentru că am participat la acest schimb de experiență. Sunt dornică să pun în practică tot ce am învățat aici. Sunt sigură că această experiență va fi mereu în amintirea mea și îmi va marca modul de lucru și de interacțiune cu pacienții, dar și cu colegii, în sens pozitiv.”

prof. Raluca Brad