„De prea multe ori subestimăm puterea unei atingeri, a unui zâmbet, a unui cuvânt bun, a unei urechi ascultătoare, a unui compliment cinstit sau a celui mai mic act de grijă, toate acestea având potențialul de a transforma o viață.” – Leo Buscaglia
Mă numesc Maria și sunt eleva Școlii Postliceale Sanitare „Carol Davila” din București. Am ales să urmez o carieră în domeniul asistenței medicale deoarece modelul meu în viață, a fost, de fapt, o asistentă – bunica mea. Ea a fost o asistentă medicală excepțională din toate punctele de vedere: a fost bună, caldă, blândă și implicată, mereu săritoare. Sunt convinsă că am ales domeniul ideal pentru mine și pentru felul meu de a fi, urmând să expun mai jos de ce afirm asta.
Chemarea mi-am aflat-o într-o dimineață oarecare, rece, de iarnă, din clasa a X-a. Așteptam tramvaiul cu căștile în urechi, când deodată s-a auzit un „boom!”. Prima reacție a fost să scot căștile și să mă întorc către bulevardul aglomerat, fără să realizez ce se întâmplă. Uitându-mă mai atent, am observat o persoană căzută pe trecerea de pietoni – atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat: un copil care a trecut pe culoarea roșie a semaforului, avea în jur de 14-15 ani, a fost lovit de o mașină. Am pus repede telefonul în buzunarul gecii grele și am fugit către acesta. Mai mare mi-a fost mirarea când am văzut că persoanele care au fost martore la accident, în loc să îl ajute, au preferat să certe copilul pentru greșeala sa, ceea ce nu era adecvant în acel moment. Mi-am făcut loc printre oameni și m-am așezat pe trotuarul rece și umed, lângă acesta. Bietul copil era panicat și disperat, cu dureri mari: avea piciorul rupt. Mă întreba dacă o să moară, își cerea scuze și plângea. Am vorbit cu el, l-am liniștit, i-am explicat pe un ton calm și călduros că cineva a sunat la ambulanță și că va fi pe mâini sigure din moment în moment, dar că eu nu voi pleca de lângă el până când nu vin specialiștii.
Cred că momentul a durat maximum 10 minute, însă mie mi s-a părut că au trecut ore. Cumva, printr-o gestionare bună a emoțiilor, am reușit să îmi păstrez calmul, să îi vorbesc fără să îmi simtă îngrijorarea din voce, păstrându-mi puterea de a-i zâmbi. Când am sunat-o pe mama mea să îi povestesc, a spus fără ezitare: „tu ești făcută să fii asistentă, să ajuți oamenii”.
Din acel moment, m-am interesat ce înseamnă să fii asistent medical: să fii într-o continuă învățare, să fii bun, să ajuți mereu cum poți – chiar și prin niște vorbe bune sau un zâmbet. Am muncit să ajung unde sunt acum, am participat la cursuri și schimburi de experiență, am învățat constant și m-am luptat cu răutăți, dar nimic nu m-a putut ține în loc.
Astfel m-am îndrăgostit de profesia de erou în alb, iar cu ajutorul experiențelor acumulate pe parcursul anilor de studiu de până acum, sunt din ce în ce mai fascinată și mai pasionată de acest domeniu.
Maria – Magdalena Nicolae (clasa II H – AMG) – Premiul pentru cea mai optimistă poveste – Concursul „Fii mesagerul profesiei medicale – #EchipaCareConteaza”, organizat cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății