Doamna prof. Adriana Păunescu a contactat o parte dintre absolvenții, cărora le-a fost mentor, pentru a ne împărtăși din experiența lor profesională. Prin întrebările pe care le-a conturat, a urmărit evidențierea importanței profesiei, asumarea alegerii ei, încurajarea viitorilor candidați să se îndrepte către acest domeniu, promovarea calității pregătirii în școală, dar și preocuparea Clubului Absolvenților de a menține legătura cu absolvenții.

„Sufletul nostru nu e construit să treacă singur prin furtuni și nici să se bucure singur de curcubeu”, afirmă Oana Văduva, una dintre absolventele școlii noastre, într-un interviu acordat Clubului Absolvenților.

Bine te-am regăsit, Oana! Au trecut 5 ani de la absolvirea școlii. Ce ai făcut în acești ani?

După ce am absolvit Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, m-am angajat pe Secția de Psihiatrie a Spitalului „Sf. Stelian”, singurul loc unde am și profesat, de altfel. Am ales să fiu aici, deoarece mama mi-a insuflat dragostea pentru această ramură a medicinei, ea având deja peste 20 de ani de muncă în domeniul psihiatriei. După acești ani, sunt fericită că m-am realizat și pot spune, cu convingere, că m-am orientat perfect. 

Povestește-ne, în câteva cuvinte, ce presupune munca unui asistent medical generalist, în relația cu pacientul diagnosticat cu tulburări psihice?

Munca noastră pe secția de psihiatrie este definită diferit de către fiecare angajat în parte. Aici teama pentru propria persoană e mare, frica să nu spui ceva care să declanșeze furia sau repulsia celui din fața ta e uriașă, iar gândul că ești mic și neajutorat în fața protocolului de intervenție, te face să te simți tare inconfortabil. 

Cu toate aceste dificultăți, munca aici are multe părți frumoase. Nu întâlnești doar oameni agitați sau violenți, ci și oameni peste care viața și-a pus amprenta într-o formă mai dură. Psihicul acestora nu a putut face față unor provocări continue și atunci, tristețea i-a înghițit de-a dreptul… acum mă refer la persoanele diagnosticate cu depresie.

De asemenea, întâlnesc oameni care au transformat obiceiul de week-end de a bea un pahar cu alcool, într-un obicei zilnic, iar după mulți ani ajung să constate că alcoolismul nu e doar descris în cărți, ci le dictează chiar propria viață. Lipsa de controlul îl resimt în fiecare dimineață când, în încearcarea de a-și duce la gură cana cu cafea, nu reușesc, întrucât mâinile și tot corpul le tremură, semnalând lipsa dozei necesare pentru a supraviețui … și acum mă refer la persoanele diagnosticate cu dependențe.

Am întâlnit oameni care nu mai fac diferența dintre realitate și imaginație ajungând, astfel, să distrugă lucruri sau relația cu alți oameni, făcându-le mult rău. Traumele din trecut, șocurile emoționale la care au fost expuși asociate cu consumul de substanțe interzise, îi transformă, parcă, în niște „fiare sălbatice”. Însă, noi știm că, dincolo de aceste măști, avem în fața noastră oameni care pot redeveni ca mine, ca tine, dacă se află sub tratamentul corespunzător… și acum mă refer la persoanele diagnosticate cu psihoze.

Dincolo de aceste afecțiuni, cu toții sunt oameni. Iar eu, ca asistent medical, știu cât de delicată este secția pe care mi-am ales-o și mai ales știu cât impact pot avea vorbele sau gesturile mele în calmarea situației. Tehnicile de nursing le-am descoperit și redescoperit pe parcurs și, odată cu trecerea timpului, pot spune că mi le-am și perfectat, dar niciodată nu pot spune că sunt pregătită complet pentru ce va urma. Oamenii sunt atât de diferiți, iar mințile noastre sunt atât de complexe, încât le putem duce pe toate, dacă ne dorim să învățăm permanent.

Provocarea noastră este zilnică. Știm cum să resuscităm pe cineva, în stare de stop cardio-respirator; știm ce medicamente trebuie administrate pentru scăderea hipertensiunii arteriale sau cum să ajutăm pacientul să-și revină din coma diabetică. Dar cum tratezi o minte pierdută sau obosită sau îmbolnăvită? Aici e farmecul profesiei mele!

Dăruirea ta pentru profesie poate fi contagioasă. Curiozitatea ta în a ajuta cumva pacientul este stârnită zilnic. Ai identificat un factor comun care amplifică stările pacienților tăi?

Există sentimente și stări care pot amplifica stările pacienților psihiatrici și care îi pot influența chiar și pe oamenii perfect normali să ajungă pe marginea prăpastiei: singuratatea, lipsa iubirii și a aprecierii.

Cu toții avem nevoie de cineva care să ne protejeze, să ne apere, să ne spună că suntem importanți, să ne spună că însemnăm ceva sau că putem să realizăm orice.

Oamenii sunt ființe care pot să traiască doar în comunitate, lângă alți oameni, cu care să-și împărtășească bucuriile și necazurile. Sufletul nostru nu e construit să treacă singur prin furtuni și nici să se bucure singur de curcubeu. 

Din experiența mea de până acum, pacienții care au alături de ei familiile iubitoare ori prietenii sau oamenii dragi lor, care se implică și își arată îngrijorarea pentru starea lor, au cele mai mari șanse să se regăsească și să se redreseze! 

Există și o vorbă încurajatoare pe care noi le-o tot spunem pacienților, aproape fără să ne dăm seama de impactul stârnit: „Cum să nu te faci bine? Uite, copiii vin să te viziteze, nepoții te așteaptă să te joci cu ei.” Și atunci oamenii își găsesc zâmbetul… și puterea… și atunci știu că au pentru ce să meargă mai departe, în căutarea propriei vindecări!

În aceste momente, când pandemia generată de Covid-19 ne ține pe toți într-o oarecare distanțare fizică, există riscul ca mulți oameni să întâmpine dificultăți în a face față anxietății. Ce se întâmplă acum pe secția ta? Ai observat o modificare a frecvenței acestor cazuri?

Nu toți oamenii locuiesc în aceeași casă cu părinții sau cu proprii lor copii, motiv pentru care autoizolarea la domiciliu are efecte mari asupra psihicului lor. Există, Slava Domnului, atâta tehnologie și poți comunica ușor cu cei dragi. Însă, ce poate egala o îmbrățișare? Cum să-ți satisfaci nevoia de conectare emoțională cu mama ta, cu fiica ta, prin apeluri video? 

Este o perioadă grea pentru noi toți. Simțim la unison lipsa aceasta de interacțiune socială cu persoanele pe care le iubim, însă încercăm să rămânem raționali și să conștientizăm că mai bine prevenim decât să tratăm!

Unii dintre noi ne îmbărbătăm numărând zilele până ce viața va reveni la normal; alții profităm de momentele petrecute în cuplu, consolidându-ne relația, alții fac teme cu copiii și se bucură de timpul ăsta de a fi împreună, pentru că, în goana nebună după bani, uităm care sunt lucrurile cu adevarat importante!

Însă alții… alții revin la dependențele care „i-au ajutat”și în trecut să depășească momentele grele. Se întorc la berea care le e soră, la vinul care le e frate, la palinca ce ține loc de soție și de copii.

Alții își aduc aminte ce bun era „praful” care le ținea loc de mamă ori seringa ce înlocuia mâncarea și toate celelalte nevoi existențiale. 

Mai sunt apoi persoanele anxioase pentru care starea asta le aduce noi motive pentru a-și spori teama și care nu au cum să treacă peste toate aceste zile decât cu ajutor specializat. 

Mai sunt, într-adevăr și pacienții diagnosticați cu tulburări psihice severe, a căror criză sau decompensare nu ține cont de nicio ordonanță militară.        
De aceea noi lucrăm la foc automat și ne dăm silința să rezolvăm fiecare caz în parte și să trimitem pacienții acasă într-o stare de echilibru funcțional.

Ce le recomanzi acelor oameni care nu se încadrează în situațiile descrise de tine mai sus, dar care, în aceste momente de panică și de nesiguranță pentru ce va urma, trăiesc stări de ipohondrie?

Ipohondria apare involuntar și are cauze necunoscute. Dacă pacientul nu beneficiază de consiliere psihologică și de tratament medicamentos, mai greu să crezi că va trece doar spunându-i că teama lui e exagerată sau nejustificată.

Poate datorită experienței mele profesionale am ajuns să analizez situațiile mai mult rațional, decât emoțional. Aceste persoane trebuie să înțeleagă că unele situații pot fi evitate, doar dacă facem tot ce ține de noi pentru a ne proteja împotriva infectării cu coronavirus și pentru a nu favoriza răspândirea bolii. Abia atunci putem fi împăcați cu noi înșine și liniștiți.

Persoanele ipohondrice trebuie să înțeleagă că boala nu este egală cu moartea și că infectarea nu înseamnă sfârșitul vieții. Dacă privim lucrurile obiectiv și dacă ne menținem o gândire pozitivă, avem toate șansele să trecem peste această pandemie, la fel cum, în alte dăți, am trecut peste alte boli sau peste alte tipuri mai grave de gripă.

Cum ar fi dacă măcar de acum să gândim diferit? Dar dacă am contactat virusul, iar corpul nostru a putut lupta cu el și ne-am autovindecat, iar acum suntem imunizați si habar nu avem?

O gândire pozitivă face minuni mai mari decât un pumn de pastile!

Colegii tăi, asistenții medicali care lucrează în spitalele unde sunt internați bolnavii diagnosticați cu Covid 19, experimentează acum, mai mult ca oricând, teama de contaminare cu noul coronavirus. Ce le poți recomanda?

Cu siguranță că tot personalul medical este speriat, însă sunt convinsă că teama care s-a instalat ne determină să ne sporim atenția preocupându-ne pentru o mai bună și corectă protecție. Ce pot să spun e că, mai presus de teama pentru propria îmbolnăvire, este frica de a nu transmite virusul familiilor aflate acasă, copiilor, părinților sau bunicilor noștri.

Frica de infectare nu ne face mai puțin eficienți! Așa suntem noi, cei ce am ales să practicăm această profesie din toată inima – atât de bine evidențiată de sigla Școlii Postliceale Sanitare „Carol Davila” pe care am absolvit-o!

Ne gândim la binele bolnavului, apoi la binele familiei… și mereu la binele celorlalți. Asta e prima calitate a asistentului medical!

Dacă am putea derula filmul vieții tale spre înapoi, ce profesie ți-ai dori să alegi acum și de ce?

Răspund la fel, ori de câte ori aud această întrebare: aș alege la fel! 
Am 27 de ani. M-aș putea reorienta oricând spre o altă profesie. Am toate resursele necesare, dar nu am această dorință! Știu prea bine că aici e locul meu! 
Ca o paranteză: îmi aduc aminte de anii de școală când, după ce am primit geanta inscripționată cu însemnele școlii sanitare, timp de 3 ani nu am mai dat- o jos de pe umăr. Fie ca purtam trening, blugi sau rochie, deși nu se asorta la nicio ținută, mândria mea că pot arăta lumii unde studiez și ce studiez, era imensă! Colegele pot confirma!

Pentru că tot ai adus vorba de școală, poți veni cu un sfat înspre cei care își doresc să urmeze profesia de asistent medical, dar care acum se tem de eventuale riscuri?

Eu cred că cele mai bune cadre medicale au ajuns pe podiumul luptei cu boala pentru că au avut acea „chemare”. Asistent medical nu te faci pentru că sunt salarii bune sau pentru că prietena ta asta face sau pentru că sună bine să lucrezi într-un spital. Pentru profesia asta îți trebuie vocație, fapt ce poate fi confirmat de mulți dintre cei care au încercat și care apoi au renunțat după un an sau doi de școală sau care și-au luat diploma, dar nu au profesat niciodată.

Dacă cineva simte cu tot sufletul că vrea să fie parte dintr-un sistem menit să ajute oamenii; dacă înțelege responsabilitatea ce-i revine pentru viața pe care o are în propriile-i mâini; dacă mulțumirea sufletească, de la sfârșitul unei zile istovitoare, este mai presus decât oboseala fizică și dacă, la sfârșitul lunii, împlinirea personală depășește remunerația primită, atunci, cu siguranță, acea persoană este anume predestinată pentru această profesie. 

În încheiere, te rog să ne împărtășești de unde îți iei tu energia, dar și curajul de a face față provocărilor și riscurilor profesionale.

Pentru tot ceea ce fac îmi iau energia din zâmbetele oamenilor pe care îi ajut tratându-i cum pot eu mai bine; din strângerea de mână plină de respect a familiei, după ce unul dintre membrii ei părăsește secția mea, care îmi dă curajul să continui să ajut tot mai responsabil oamenii; din ciocolata de la sfârșitul zilei, pe care o împart cu colegii mei.

Interviu realizat de prof. Adriana PĂUNESCU