Încercam, de curând, să-mi dovedesc că înțeleg, dincolo de enunțul sec al definițiilor, noțiunea de „asistent medical”; mă refer aici la activitatea de zi cu zi a acestor persoane, la „rădăcinile” ce au determinat alegerea meseriei, la motivație, la rolul de educator în domeniul sănătății și, nu în ultimul rând, la demersul menținerii performanței profesionale.
Am comparat mereu meseria de asistent medical cu cea de cadru didactic. Consider, ca și elemente comune ale celor două vocații, dragostea față de semeni, dorința de a transmite cunoștințe, de a „trata” suferințe și lipsuri, simțul profund al datoriei, al echilibrului și performanței, al satisfacției profesionale.
Sunt elemente ce definesc, în propria accepție, noțiunea de calitate în actul didactic și medical, precum și în multe alte profesii.
Meseria de asistent medical nu se potrivește oricui.
Pentru a avea o conștiință împăcată, pentru a putea zâmbi la bine și la greu, atunci când situația o impune, avem nevoie, în primul rând, de o „temelie” solidă: căldură sufletească, empatie, solidaritate, implicare constantă.
Evident că aceste trăiri vor fi îmbrăcate, necondiționat, cu straiele cunoașterii, ale inovației și adaptabilității.
Desigur, putem aduce în discuție, în acest cadru și simțul spontaneitătii, salvator de vieți, în multe cazuri, dar dublat, așa cum spuneam, de cunoștințe solide în domeniu, dobândite prin implicare și dedicare neobosită.
Să nu uităm de factorul mental. De psihic. O bună cunoaștere a psihologiei umane conduce la rezultate deosebite. E util să putem calma un pacient recalcitrant, la fel cum putem oferi sfaturi de alinare unei persoane greu încercate.
Apoi, limbajul utilizat, mimica și gestica. O voce blândă poate adormi, de multe ori, suferința, la fel cum un gest anume poate naște zâmbete sau optimism.
De asemenea, noțiunea de „timp”. Să încercăm să uităm, atunci când suntem în fața pacienților (atât cât putem), de factorul „timp”.
Acordarea de ajutor unei persoane suferinde în termeni de „grabă” creează disconfort, lipsă de încredere: în noi, ca și cadre medicale și, implicit, în întregul sistem medical.
Ce ar mai fi de spus? Multe…
Mesajul lucrării de azi nu este însă acela de a oferi soluții, de a găsi neajunsuri sau de a deschide noi drumuri pe linie profesională.
E doar o formă de monolog, o trăire individuală și o tendință de a-mi explica mie însămi ce simt și doresc, cu adevărat, de la această meserie.
Și…să nu uităm de așteptările pe care noi înșine le avem atunci când suntem în postura de pacienți.
Vă mulțumesc pentru răbdare!
eleva Mihaela Hârbu (clasa 3 H AMG)