Alexandru Mihai Copcea, absolvent al școlii noastre, Promoția 2016, a acordat un interviu pentru un cotidian cunoscut de la noi din țară. Alexandru lucrează ca asistent medical în Germania și povestește pe larg despre etapele prin care a trecut până a ocupat locul mult dorit în sistemul de sănătate german. Redăm articolul mai jos:
„Asistent român în Germania, în lupta cu pandemia
Criza de personal medical din spitalele germane, mai ales din secțiile de terapie intensivă, rămâne o problemă majoră, care a devenit de-a dreptul „dramatică” pe perioada pandemiei. Am vorbit cu un asistent medical român despre mutarea în Germania, diferențele dintre sistemul de sănătate german și cel românesc, dar și despre munca epuizantă din prima linie împotriva COVID. În ultimii cinci ani, numărul asistenților medicali care provin din alte țări aproape s-a dublat în Germania, ajungând să reprezinte 9% din totalul angajaților în acest sector. Topul primelor 5 țări de proveniență a rămas neschimbat: România, Polonia, Turcia, Croația și Bosnia și Herțegovina.
În cazul lui Alexandru Mihai Copcea, decizia de a pleca la muncă în Germania a fost luată, la propriu și la figurat, pe băncile școlii, în 2016, în ultimul lui an de studiu la Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila” din București: o companie a venit chiar acolo pentru a recruta viitori absolvenți, explicând că în Germania e un mare deficit de personal. „Cred că am fost singurul din clasă care a fost interesat atunci”, își amintește Alexandru momentul din urmă cu cinci ani când a luat una dintre cele mai importante decizii din viața lui. Avea 22 de ani și făcuse deja un voluntariat cu Crucea Roșie în Italia, dar nu cunoștea Germania deloc. „Am zis totuși să încerc”. Alexandru Mihai Copcea, originar din Bacău, tocmai se confrunta cu dificultatea de a găsi un loc de muncă în București. Lucrând atât ca voluntar, cât și în cadrul stagiilor de practică prin mai multe spitale de stat sau private din Capitală, știa care sunt opțiunile și că e greu să prinzi un loc de muncă bun.
Alexandru a avut trei luni la dispoziție să învețe limba germană pentru interviul de angajare. S-a pregătit singur, pe YouTube, și până la urmă a reușit. „Abia când ajungi acolo descoperi cum e.” Primul job după mutare a fost ca infirmier la o clinică de balneofizioterapie din Bad Oeyenhausen, un mic orășel din Renania de Nord-Westfalia. A fost repartizat acolo prin compania care îl recrutase și care activa doar în acea zonă. Venind de la munca în terapie intensivă pe care o făcuse la București, Alexandru simțea însă că noua poziție nu i se potrivește, așa că a decis să își caute altceva: „Abia când ajungi acolo, descoperi cum e. Nu mă simțeam ok cu jobul”. După șase luni petrecute în Bad Oeynhausen, s-a mutat la o altă firmă de intermediere, care activa în mai multe landuri și care i-a facilitat un job în Berlin.
Experiența emigrării începe deseori cu o imagine idealizată despre ce te așteaptă, dar realitatea e alta, observă Alexandru: „În România e dificil să găsești un job bun, așa că atunci când ai o oportunitate să lucrezi în afară te atrage foarte mult, mai ales că ai o anumită idee, ca român, că afară e totul foarte bine, foarte ușor… dar, de fapt, se complică lucrurile când ești aici. Cu limba, cu documentele… Nu ai de unde să știi cum o să fie. Riști!”.
Pentru el, a durat un pic peste un an de la venirea în Germania până i s-au recunoscut studiile și a putut să lucreze ca asistent medical. Iar întregul proces s-a dovedit mai complicat decât credea: a schimbat orașul, jobul, firma de intermediere și chiar și adresa, s-a mutat în alt land, pentru a putea obține mai ușor recunoașterea. „A fost o perioadă cu muncă grea, multe lucruri noi de învățat și bani puțini. Am avut săptămâni în care aveam doar o zi liberă. Și lucram pe un salariu de 1.000 de euro, ceea ce e comparativ cu un salariu din România. Lucram, de fapt, ca asistent medical, dar eram plătit ca infirmier.”
La al doilea loc de muncă, un azil specializat în cazuri de demență din Berlin, Alexandru a început ca infirmier. A urcat apoi treptat în funcție, până a ajuns la poziții de conducere. Dar a fost un parcurs greu, mai ales la început, când făcea ceva diferit față de ce învățase. În România, o parte din muncă revine infirmierilor, dar în Germania ea e integrată în rolul asistenților. „De obicei, partea de îngrijire corporală nu revine asistentului în România. A fost ceva nou, dar acum m-am obișnuit.”
La al doilea job din Germania, unde începuse ca infirmier, Alexandru a ajuns să ocupe, după recunoașterea studiilor, poziția de asistent, apoi cea de șef de secție și șef de clinică.
„Pentru mine e important să mă pregătesc cât mai bine, să pot să mă dezvolt profesional și să mă simt bine cu mine. Așa că am schimbat aproape în fiecare an jobul. Am căutat mereu să cresc. Am lucrat în azil până am ajuns la o poziție de unde nu mai puteam să cresc”, spune Alexandru. Își dorea foarte mult să se întoarcă la medicina de urgență. Așa că a decis să facă încă un pas în necunoscut, la un spital de urgențe din Berlin. După doar șapte luni, însă, s-a văzut nevoit să plece de acolo, din cauza comunicării cu echipa. „Nu înțelegeau că noi facem ceva în România ce ei nu fac și invers, diferența cea mai mare venind de la faptul că ei folosesc mai multă aparatură”, spune el. S-a simțit mai degrabă certat decât ajutat să înțeleagă și să învețe lucrurile pe care colegii lui germani le făceau diferit. În acest context, fiind și singurul Ausländer (străin) din echipă, Alexandru a perceput și atitudini xenofobe: „Nu puteai să te integrezi, de fapt, pentru că nu te lăsau. Mereu ziceau lucruri de genul: „cred că ți-ar mai trebui un curs de germană”, „cred că ar trebui să te întorci în țară să studiezi” sau „văd că nu știi foarte multe”.
Alexandru s-a mutat la un spital de cardiologie și, de anul trecut, a făcut o nouă schimbare, începând să colaboreze cu o firmă care îi oferă mai multă independență. „Merg pe varianta de leasing, adică în spitale diferite, în funcție de nevoie. Lucrez 15 zile pe lună, iar orele suplimentare se adună repede. Câștig de două ori mai mult în felul ăsta. Îți permite să îți faci programul cum vrei tu”.
Alexandru a lucrat mult în perioada pandemiei, când a fost o cerere foarte mare în secțiile COVID. Partea bună a fost că Germania era bine pregătită în privința paturilor de terapie intensivă. „Aici sunt 3 astfel de paturi la 10.000 de locuitori. Și, dacă mai e nevoie, se fac. O secție normală se poate transforma în terapie intensivă. Există aparatură și bani”.
În România, în octombrie 2020, existau puțin peste 3.000 de paturi ATI la nivel național, ceea ce ne poziționează totuși într-un top al statelor europene la numărul de astfel de paturi.
În secțiile COVID în care a lucrat Alexandru veneau în jur de 30 de pacienți deodată, iar ca asistent avea în îngrijire doi pacienți, acesta fiind numărul maxim care ți se poate aloca în Germania. „Lucram pe blocul de COVID opt ore la rând, în echipamentul anti-COVID”, își amintește Alexandru. „Se putea întâmpla ca ambii pacienți să devină instabili și să stai cu ei timp de 6 ore fără întrerupere, fără să mergi la baie sau să bei apă. Am ținut-o așa mult timp. Era o muncă grea și riscantă, cum arată și cazurile de infectare din rândul personalului medical.”
Își amintește că a avut „colegi care au luat COVID în spital și au stat acasă și chiar medici care au stat intubați pe aceeași secție pe care au lucrat”, menționând apoi și alte efecte, ca epuizarea și fenomenul de burnout. „Se și murea foarte mult în spital, mai mult decât de obicei” .
„Psihic am avut o perioadă în valul al doilea când nu mai făceam față. Secția era permanent plină, lucram la capacitate maximă, eram super-epuizați. După muncă veneam acasă, mâncam, dormeam și a doua zi o luam de la capăt”, își amintește tânărul asistent.
Carantina își făcea și ea efectul. Cu cât situația era mai dramatică, cu atât mai greu era să te deconectezi. „Totul era închis, așa că nu puteai să ieși să te mai descarci cumva, apărea un fel de ușoară depresie. Și aveai, de exemplu, un pacient care părea ok și într-o secundă se schimba complet, trebuia să chemi echipa de reanimare și să lupți cu orele să îl salvezi. Iar asta se întâmpla constant, zi de zi”, spune el.
Fiind martor la tragediile aduse de pandemie, atitudinea lejeră a celor din jur, care nu aveau de-a face cu domeniul medical, a fost greu de acceptat: „Cel mai frustrant era că vedeai că lumea de afară nu era interesată de situația din jurul tău, lumea era relaxată, nu credea în COVID sau nu avea experiența noastră din spital, să vadă cu ce lucrăm zi de zi. Și auzeai de la prieteni: hai că nu e chiar așa de rău cu COVID-ul, nu se moare chiar atât. Iar tu erai acolo și lucrai și tot nu puteai să îi convingi. E foarte dificil să accepți neputința asta”.
Prima perioadă a fost cea mai dificilă din punct de vedere medical, spune Alexandru, pentru că „nu știai ce merge, le încercai pe toate, până găseai o structură care să funcționeze. Era haotic, pentru că nu știai exact cu ce te lupți”. În plus, panica a pus stăpânire inclusiv pe personalul medical din spitale, ajungându-se le gesturi disperate: lumea a început să fure. „S-au furat de la dezinfectanți, mănuși, măști, tot felul”, își amintește Alexandru. „Pentru că aici nu se țin lucrurile sub cheie, totul e la liber. Lumea a intrat într-o panică totală, așa că de la personalul de curățenie până la directorul de spital au început toți să ia acasă câte o cutie în fiecare zi, până când nu mai aveam cu ce să lucrăm. Nimeni nu știa ce se va întâmpla, nu găseai nimic de comandat online, totul se scumpea. Câteva măști costau și 30 de euro. Omul, când e într-o situație de urgență, e în stare de multe lucruri”, conchide Alexandru. Așa au ajuns să închidă cu cheia toate materialele pentru COVID și să primească o mască FFP3 pentru opt ore, deși e recomandat să o schimbi la trei ore.
În Germania, spune Alexandru, există mai multă aparatură și se pune mai mult accent pe asta: „Noi suntem foarte bine pregătiți în România pe partea medicală, dar nu avem aparatură așa cum există aici. Pregătirea de aici a asistenților pune mai mult accent pe îngrijire corporală și tehnologie”. Din punctul de vedere al dotărilor lucrurile merg bine, dar Germania are o problemă cu personalul: lumea nu prea vrea să lucreze în spital, pentru că e multă muncă și salarizarea nu e pe măsură. „Ajungi la 2.000 – 2.200 de euro la o secție de terapie intensivă. Pe o secție normală ești pe la 1.800. În Berlin doar o chirie e 900 de euro și cheltuielile se adună”, spune Alexandru. Un lucru care nu e foarte cunoscut e că și în spitalele din Germania se acceptă mici cadouri.
E vorba de cadouri care nu depășesc o valoare de 50 de euro, cum ar fi coșuri cu fructe sau ciocolată. Se oferă chiar și bani, dar sume mai mici, pentru „Kaffeekasse”, adică „pușculița pentru cafea”. Se folosesc pentru a cumpăra cafea și mici gustări pentru personalul din spital, lucruri pe care altfel le-ar plăti din buzunarul lor.
Alexandru apreciază însă că în Germania spitalele sunt renovate și îngrijite constant. „Se schimbă în fiecare an câte ceva. Se ia secție cu secție și se mai pune un sistem de aer condiționat, se văruiește… se menține cel puțin.”
Dacă „vezi că în Germania se poate, de ce nu s-ar putea și în România?”. „Prin fonduri europene, prin alte mijloace. Și e mare nevoie să renovezi, dacă nu un spital întreg, măcar o secție sau câte poți. Să le readuci la secolul XXI. Trebuie modernizat, nu improvizat”, spune tânărul asistent medical. Și materialele, dotările și alte detalii ca hrana din spitale sunt importante. Dacă ai o masă bună, te recuperezi mai ușor după o operație și ieși mai repede din spital. Totul contează, spune Alexandru.
Întoarcerea în România? În prezent, Alexandru nu se gândește să se întoarcă în țară. „Mi-am făcut o viață aici. La 27 de ani, mi-am luat mașină și apartament, ceea ce nu cred că aș fi reușit în România”. Povestește însă entuziasmat că abia așteaptă să meargă în țară, în concediu. Plănuiește să se întâlnească și cu fostele lui colege de spital din București. „E o mare bucurie pentru mine când ne revedem și le sunt foarte recunoscător. De la ele am învățat meserie”.”
prof. Raluca Brad
