Anul acesta, 15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale şi ziua în care îl celebrăm pe Mihai Eminescu, stă sub semnul împlinirii a 170 de ani de la naşterea poetului. Este o zi de reflecţie asupra valorile noastre culturale, dar şi o zi în care ne bucurăm de frumuseţea creaţiei eminesciene.
„Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam. În viaţa lui scurtă, a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi. A îmbogăţit ritmul, rima şi expresia artistică. A dat cuvintelor simple, valori noi şi armonii surprinzătoare, sentimentelor, adâncime unică, viziunilor, orizont nemărginit’’ – aprecia scriitorul Mihail Sadoveanu. (sursa: tvr.ro)
O mare iubitoare a operei marelui poet, doamna Dr. Mioara Mincu, fondatoarea Școlii Postliceale Sanitare „Carol Davila”, marca an de an ziua nașterii lui Mihai Eminescu, alături de personalități ale lumii culturale românești.
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel.
A fost activ în societatea „Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la Bucureşti, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române.
Una dintre marile sale creații, ce răsună peste timp, este poezia „Glossă”.
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine. ”
prof. Raluca Brad
