Realizarea lui David Popovici la Campionatul Mondial de înot de la Budapesta nu a mai fost întâlnită în ultimii 49 de ani.

David este al doilea înotător din toate timpurile care reușește să câștige aur la probele 100 și 200 m liber la aceeași ediție după americanul Jim Montgomery, care a reușit acest lucru în 1973, la prima ediție a Campionatelor Mondiale de la Belgrad.

„Sportul e cel mai bun ambasador și o populație educată în această direcție e o societate care poate răzbate și în alte direcții”. – spune David Popovici.

Cum se caracterizează în câteva cuvinte? „Un puști care înoată repede, un tip banal, capabil să facă lucruri extraordinare și să îi inspire pe alții.”

Povestea primului bărbat român care a obținut aurul la Mondialele de înot este una inedită.

David a ajuns la bazinul de înot din cauza unei urgențe medicale. Tânărul campion mondial a povestit ce amintiri are de la primul contact cu apa.

După cum a spus chiar el, medicul i-a descoperit o scolioză la vârsta de patru ani și i-a sfătuit pe părinți să apeleze la înot pentru a trata această problemă medicală. A fost dragoste la prima vedere, dar și o descărcare a energiei de care avea foarte mare nevoie:

„Părinții mei au decis să mă ducă la piscină, aceeași în care mă antrenez astăzi, pentru a arde o parte din acea energie – sau cel puțin pentru a o canaliza – și, de asemenea, să-mi tratez scolioza.

Cu apa, a fost dragoste la prima vedere. Punct. Îmi amintesc fiecare moment din prima mea lecție de înot. Îmi amintesc că m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Trivial, bine, dar adevărat. Sunt slab și am brațe lungi și mâini mari. În apă, trupul meu slăbănog găsise încrederea pe care, pentru cei care sunt ca mine, este greu de găsit la acea vârstă.

Din ziua aceea apa nu a fost doar locul în care mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visele, îmi pot alimenta pasiunea.” – a dezvăluit David Popovici într-un interviu pentru revista americană de specialitate SwimSwam Magazine (swimswam.com).

David Popovici nu a ajuns la asemenea performanțe singur, ci având în spate o întreagă echipă și o familie care i-a fost mereu alături. Sportivul în vârstă de 17 ani a povestit cum părinții și-au adaptat programul în funcție de nevoile lui:

„Apoi, începând cu anul următor (n.r. 13 ani), diminețile nu mai erau atât de libere, pentru că am început să înot de două ori pe zi. Mi-a fost foarte greu să mă trezesc devreme – nu înțelegeam de ce trebuie să înot la 5:00 dimineața.

Obiceiurile mele alimentare nu au ușurat situația. Sunt obișnuit să iau micul dejun cu două ore înainte de a înota.

Iar antrenamentul de la 5:00 însemna să stau la masă la 3:00 dimineața. Nu a existat o singură dată când părinții mei nu mi-au făcut micul dejun, arătând dragoste infinită pentru mine și respect enorm pentru visurile mele.

La 13 ani este greu să vezi dincolo de efortul zilnic, să vezi importanța fiecărei cărămizi care construiește un viitor solid. La fel ca tehnica mea de înot. Desigur, este în mare parte naturală; instinctul meu mă face să înot într-un anumit fel, dar am muncit și mult și o fac în continuare cu antrenorul meu.

Ore și ore petrecute pentru fiecare detaliu. Eu și Adrian vorbim mult despre înot, am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legende trecute, fără să ne plictisim o secundă. Potrivit multora, felul în care înot are ceva de-a face cu stilul lui Ian Thorpe.” –  a mai povestit David Popovici într-o scrisoare deschisă trimisă către publicația americană SwimSwam Magazine (swimswam.com), înainte să intre în istoria natației mondiale.

surse: https://www.playsport.ro/urgenta-medicala-pe-care-david-popovici-a-avut-o-si-despre-care-nimeni-nu-a-stiut-acesta-este-motivul-pentru-care-a-ajuns-la-inot-159609; https://www.g4media.ro/breaking-david-popovici-a-castigat-medalia-de-aur-la-100-metri-liber-la-campionatul-mondial-de-natatie-dupa-o-cursa-de-infarct-moment-istoric-pentru-sportul-romanesc.html

Scrisoarea integrală a marelui campion la înot:

„Scopul meu este să nu-mi schimb niciodată mentalitatea, să nu uit cel mai important lucru dintre toate: că sportul este distractiv. Persoana care sunt astăzi este suma tuturor lucrurilor care mi-au fost oferite de oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, este ceva ce este doar al meu. Familia mea a fost, este și va fi întotdeauna stânca mea. Mi-au modelat modul de a gândi, de a vedea lumea și, de asemenea, de a aborda sportul. Mama, tatăl meu și Adrian, antrenorul meu, sunt adulții de la care am învățat cel mai mult și îl putem include și pe fratele meu, cu 8 ani mai mare decât mine, pe această listă a profesorilor care m-au învățat despre viață. Poate că am început de la sfârșit, să vă spun despre mine, dar adevărul este că nicio poveste nu începe de la bun început și, chiar și atunci când ne naștem, suntem deja în mijlocul a ceva. În orice caz, o să o iau de la capăt.                                                                            

M-am născut și am crescut în București, un oraș care se mândrește cu aproape 3 milioane de oameni, un oraș mare și plin de viață, care a fost punctul meu de plecare în lume.  Am fost un copil activ – foarte activ. Și știu că mulți oameni spun asta, mai ales cei care mai târziu devin sportivi, dar eu eram mereu în mișcare. Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video: a fost suficient să mă lași să mă joc cu pietre, bețe și orice am găsit în parcuri și grădini pentru a mă face fericit. De exemplu, mi-a plăcut să mă joc cu gândaci. Ochii mei au fost mereu atenți să capteze noi stimuli, în cercetare constantă pentru a descoperi cum este făcută lumea, pornind de la chiar piesele care o compun.     

Mereu în mișcare, mereu treaz, mama mă ducea în parc în cărucior și eu dormeam doar o jumătate de oră. Și prin asta, mă refer la exact 30 de minute. În timp ce ceilalți copii dormeau ore întregi, simțeam în mine o alarmă biologică, de parcă zilele erau prea frumoase ca să le irosesc așa. Erau prea multe lucruri de descoperit. Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de antrenament, de studiu, în ciuda vieții pe care o duc, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza. De ceva vreme, am găsit calea de a-mi recupera energia. Opresc lumina, sting telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, dar folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a înfrunta restul zilei. Acesta este motivul pentru care am început să înot. Părinții mei au decis să mă ducă la piscină, aceeași în care mă antrenez astăzi, pentru a arde o parte din acea energie – sau cel puțin pentru a o canaliza – și, de asemenea, pentru a-mi trata scolioza.                                                                                                                                             

Cu apa, a fost dragoste la prima vedere. Punct. Îmi amintesc fiecare moment din prima mea lecție de înot. Îmi amintesc că în apă m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Trivial, bine, dar adevărat. Sunt slab și am brațe lungi și mâini mari. În apă, trupul meu slăbănog găsise încrederea pe care, pentru cei ca mine, este greu de găsit la acea vârstă. Din ziua aceea, apa nu a fost doar locul unde mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visurile, îmi pot alimenta pasiunea. Timpul în care nu am înotat l-am petrecut urmărind legendele înotului. M-am învoit de la școală pentru a vedea în fiecare dimineață la televizor cursele de la Jocurile Olimpice de vară – Beijing 2008.                                                                                              

L-am urmărit pe Michael Phelps în toată gloria lui. I-am studiat mișcările și tata oprea imaginea pentru a-mi arăta greșelile pe care le făceam în apă, pentru a-mi explica că între mine și acel monstru au fost «doar» multe ore de antrenament. Am urmărit acele înregistrări până le-am învățat pe de rost. Le-am urmărit cel puțin cinci ani consecutiv, de la 7 la 12 ani. Apoi, începând cu anul următor, diminețile nu mai erau atât de libere, pentru că am început să înot de două ori pe zi. Mi-a fost foarte greu să mă trezesc devreme — nu înțelegeam de ce trebuie să înot la 5:00 dimineața. Obiceiurile mele alimentare nu au ușurat situația. Sunt obișnuit să iau micul dejun cu două ore înainte de a înota. Iar antrenamentul de la 5:00 însemna să stai la masă la 3:00 dimineața. Nu a existat o singură dată când părinții mei nu mi-au făcut micul dejun, arătând dragoste infinită pentru mine și respect enorm pentru visurile mele.                                                                                                                                                    

La 13 ani este greu să vezi dincolo de efortul zilnic, să vezi importanța fiecărei cărămizi care construiește un viitor solid. La fel ca tehnica mea de înot. Desigur, este în mare parte ceva natural; instinctul meu mă face să înot într-un anumit fel, dar am muncit mult și o fac în continuare cu antrenorul meu. Ore și ore petrecute pentru fiecare detaliu. Eu și Adrian vorbim mult despre înot, am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legendele trecute, fără să ne plictisim o secundă. Potrivit multora, felul în care înot are ceva de-a face cu stilul lui Ian Thorpe. Fără îndoială, această tehnică a fost o sursă de inspirație pentru mine. 20 de ani mai târziu, sunt liber să înot așa. Și spun „liber” pentru că el a fost primul care a încercat să regândească stilul liber, într-un fel. Și-a asumat riscul să schimbe regulile unui sport în care, în zorii noului mileniu, oamenii credeau că știu deja totul. Mișcări lungi, foarte lungi, și răbdarea de a aștepta corpul să finalizeze întreaga fază de alunecare. Este greu să ai răbdare în timp ce înoți 100 sau 200 de metri, dar apa este cea care o cere și trebuie să ascultăm.                 

Dacă mi-ar fi spus cineva, în urmă cu doi ani, că acel copil care nu poate să doarmă după-amiază se va afla în camera de apel la Jocurile Olimpice, lângă campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că i-aș fi spus că e nebun sau că a fost doar un vis. M-aș fi simțit ca o furnică mică sau mai bine zis ca un gândac, cum erau cei cu care mă jucam în copilărie.         

Dar acum câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în camera de apel la Jocurile Olimpice de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: «E adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; au scris pagini importante ale acestui sport. Dar și eu sunt aici și sunt și eu un uriaș. Am câștigat acest loc, iar Jocurile Olimpice te învață că fiecare are o șansă». M-am distrat de minune la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Olimpiada este altceva. O lume diferită în care poți lua prânzul sau autobuzul chiar lângă adversarii tăi.

Jocurile Olimpice sunt adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez – cât de mult îmi place să fac ceea ce fac. În timpul celui de-al doilea 50 de metri din acel 100 de metri liber, m-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate vorbeam cu apa. Am spus la fiecare două lovituri: „La naiba, îmi place la nebunie!”

sursa: https://swimswam.com/i-fking-love-it-an-open-letter-from-david-popovici/

prof. Raluca Brad