Trăiri din pandemie…

La început, am perceput toată această situație ca pe o mare „recreație”; mai exact, ca pe un moment în care pot să mă descopăr și să mă autoevaluez.

Mă simțeam de ceva timp foarte, foarte obosită din cauza serviciului și aveam multe proiecte de realizat. În același timp, mă focusam și pe alte activități care îmi faceau și îmi fac plăcere, chiar dacă, de cele mai multe ori, îmi neglijam orele de somn.  Momentul intrării în carantină a însemnat pentru mine sentimentul acela că sunt liberă și că mă pot bucura mai mult de tot ce am. Sincer, emanam fericire. Mă gândeam că pot să îmi organizez ziua cum îmi doresc, că pot să îmi acord mie cât timp vreau, dar și anumitor lucruri de care nu reușisem să mă ocup suficient. 

Însă, încet-încet, bucuria mea se transforma în…tristețe…pentru că auzeam din ce în ce mai des că angajatorul meu deschisese lista cu oamenii pe care îi va trimite în șomaj tehnic, planurile de a pleca într-o vacanță de Paște au fost amânate, la fel și multe altele… Pe cât posibil, încercam să îmi fac un program de somn, care ulterior m-a ajutat să mă păstrez destul de liniștită pe parcursul zilei. Am început activități noi: să grădinăresc, să fac sport, să citesc, să pictez, să îmi organizez altfel timpul prețios.

Petreceam mai mult timp discutând cu prietenii în online, dar acesta era doar începutul a ceea ce urma să ne schimbe viața complet. Am avut mai mult timp să studiez și de asta m-am  bucurat cel mai mult. Mă simțeam bine și mă bucuram de natură, de soare și de tot ce mă înconjura. M-a ajutat și faptul că locuiesc la curte, într-o zonă foarte liniștită, iar în fiecare dimineață mă trezeam cu gândul că totul va fi bine și totul va fi ca înainte. Această oportunitate am încadrat-o cu grijă ca fiind un moment ce face parte din experiența vieții.

Pe perioada izolării, ni s-a cerut să stăm în siguranța caselor noastre evitând nesiguranța și hazardul lumii, ca mai apoi să ni se ceară să pășim treptat cu nesiguranța minții în nesiguranța noii lumi din pandemie.

Și, totuși, așteptam cu sufletul la gură acea zi și acel  moment în care voi ieși pe stradă fără temere, și voi afișa un zâmbet oricărei persoane ce îmi va ieși în cale. Dorința de normalitate reprezintă în momentul de față forma actuală de speranță. O rază de soare și o rază de speranță… restul sunt detalii.

Adina Alexandra ANGHEL

I i – AMG