Anca Petcu este asistent medical principal și director de îngrijiri în cadrul Spitalului Life Memorial Hospital. După 25 de ani de carieră profesională poate afirma: „Nu cred că este ceva ce nu am văzut. Așa se întâmplă când lucrezi în linia întâi.”
Ați asistat în carieră la momente de mare intensitate emoțională trăite de pacienți sau de rudele acestora, momente în care cineva primește un diagnostic grav sau momente în care află că sunt bine. Ne puteți povesti un caz care v-a impresionat puternic?
Am văzut extraordinar de multe. Sunt totuși 25 de ani, primii 11 în secția de terapie intensivă la Spitalului de Urgență Floreasca, unde cazuistica era extrem de complicată și am avut de-a face cu multe cazuri care m-au marcat, poate și pentru că acolo am început meseria. Pentru orice tânăr asistent sunt anumite cazuri care rămân neșterse din memorie. Am văzut și bucurie până la exaltare, am văzut, de asemenea, și durere până la alienare. Este durerea părinților care au un copil bolnav. Niciodată suferința aparținătorilor, suferința celor din jur nu e ușoară, acolo lucrurile erau cu atât mai grave, cu cât povestea survenea brusc – fie că era vorba de un accident, cel mai probabil rutier sau de muncă, fie că era o agresiune, era ceva pentru care nu erai pregătit niciodată. Am văzut astfel de situații absolut tragice și nu ai cum să nu faci întotdeauna o paralelă între situația ta și ceea ce vedeai acolo. Pe de altă parte, dacă poate fi ceva bun în asta, e de fapt o vindecare a tuturor nemulțumirilor tale. Când considerai că ești năpăstuit de soartă, că lucrurile nu merg exact cum ți-ai dori în viața ta, încercai să te pui în pielea celor de acolo și îți dădeai seama cât de fericit ești. Am povești nenumărate doar că nu o să vi le spun pentru că nu vreau să vă întristez, dar da, am văzut accidente colective cu familii întregi plecate, am văzut copii care au supraviețuit, iar părinții lor nu, ceva extraordinar de trist, dar nu la fel de trist ca atunci când supraviețuiesc părinții, dar pierd copiii. Am văzut sportivi grav accidentați, am văzut alpiniști căzuți în râpă, am văzut accidente colective cu oameni care au suferit arsuri în urma unor explozii în mină, de exemplu, am văzut oameni electrocutați, am văzut oameni loviți de trăznet. Nu cred că este ceva ce nu am văzut. Așa se întâmplă când lucrezi în linia întâi. În spitalul de aici, de când lucrez în MedLife Life Memorial Hospital, cazuistica nu este la fel de complicată, dar fiecare pacient are povestea lui. Aici, mai mult ca în partea cealaltă, avem răgazul să ascultăm fiecare poveste în parte și să cultivăm și latura empatică.
Cum procesați suferința pacienților? Seara când ajungeți acasă reușiți să lăsați totul la ușă?
E greu să nu rămâi încărcat. Am avut ani buni în care mă trezeam auzind alarma unui monitor de exemplu, sau plânsetul unei mame sau mi se părea că este nevoie de mine lângă un pacient pe care l-am lăsat la ieșirea din tură, dar, așa cum spuneam, parcă am învățat să mă bucur mai mult de faptul că familia mea întreaga mă întâmpină acasă, am învățat să las deoparte alte nemulțumiri mărunte, legate de situația financiară sau socială. Devin minuscule celelalte probleme. În felul acesta, parcă am învățat să mă bucur de viață într-un alt mod.
Care sunt cele mai mari poveri pe care trebuie să le poarte un medic?
În societatea românească medicii duc o povară extrem de grea. Există o campanie media împotriva sistemului sanitar și medicii, alteori idolii noștri, oameni pe care îi respectam cu toții și prin fața cărora nici măcar nu îndrăzneam să trecem, acum sunt blamați fără ca măcar să greșească. În orice profesie există oameni și oameni, doar că nu consider că e drept să deschizi televizorul și la orice buletin de știri să auzi despre „halate însângerate”, „criminali în halate albe”. Plus că în România actuală nu se face deloc distincția între o complicație medicală absolut posibilă, citată în literatura de specialitate, și un malpraxis adevărat. Multă lume consideră că medicii greșesc sau îi suspectează de rea credință, înainte să îi cunoască sau să beneficieze de serviciile dumnealor. Cred că în prezent aceasta e marea povară a unui medic român. Iar acest lucru va duce la o medicină defensivă, medicii nu vor mai face niciodată eroisme, medicina va progresa tot mai greu, deși de la o zi la alta apar noi și noi echipamente medicale. Dar medicii vor fi din ce în ce reticenți pentru că, în momentul în care o situație se termină nefavorabil, medicul este considerat vinovat, iar dacă o situație este rezolvată cu succes, nu este neapărat meritul medicului, ci așa trebuia să fie.
Sunt foarte mulți medici care emigrează din cauza asta. Sunt foarte mulți medici care își descurajează copiii să îi urmeze în profesie. Știm bine că pe vremuri medicii proveneau din familii de medici, meseria așa se perpetua. Erau nume de medici, tot neamul lor era de doctori. Acum, în cazul medicilor cu care eu lucrez, nu am cunoscut unul care să spună copilului, da, mergi pe calea asta, că este ce trebuie. Dimpotrivă, îi descurajează pe copii – nu faceți meseria asta pentru că România vremurilor noastre nu merită.
Ce vă motivează să continuați?
Întotdeauna cred e nevoie să ai sentimentul muncii împlinite. Cum în meseria noastră rezultatul se vede greu sau deloc, cea mai mare bucurie este să revezi, peste ceva timp, un pacient. Nu se întâmplă des. După ce se simt bine sau când au scăpat de o problemă medicală, oamenii nu revin într-un spital, de ce ar veni într-un spital? Mă întâlnesc frecvent pe stradă cu oameni pe care i-am îngrijit și îmi mulțumesc. La nunta mea au venit fără să mă anunțe foști pacienți și mi-au făcut o bucurie imensă. La evenimente speciale, foști pacienți ne trimit o floare sau o carte poștală de departe, și nu neapărat pentru cineva anume, bucuria cea mai mare e că de sărbători trimit o felicitare și mulțumiri pentru secția de terapie intensivă sau pentru spitalul MedLife.
Aveți colege de breaslă care au plecat în străinătate. Ce vă spun?
Sistemele de sănătate sunt diferite, asta e cert. În țări dezvoltate e foarte bine pus la punct sistemul de prevenție. Pacienții nu sunt atât de bolnavi la momentul în care ajung într-un spital, problema lor nu e dramatică. Adesea ei pot aștepta o programare – dacă sunt asigurați în sistemul public de sănătate sau au o asigurare privată de sănătate – și o lună sau două, fără niciun fel de problemă. La noi lucrurile nu stau așa, pentru că sistemul de sănătate în România e precar, suntem sensibili la tot ce se vehiculează, nu avem încredere, așa cum ar trebui, în sistemul de sănătate, putem să alegem să nu ne vaccinăm copiii, deși știm ce progres în medicină a însemnat vaccinarea și eradicarea anumitor boli. Tipul de pacient e un pic altul în străinătate. Dar, dacă e să ne gândim la minusuri, pacientul nu e la fel de cald, nu se atașează de oamenii care îl îngrijesc, fiecare gest al personalului medical e făcut ca la carte, execută totul impecabil, dar implicarea emoțională nu există ca la noi. Poate aceasta e și marea șansă a medicinii românești – că suplinim anumite lipsuri prin faptul că ne pasă.
V-ați gândit vreodată să plecați să munciți în străinătate?
Da, m-am gândit de foarte multe ori. Recunosc deschis că nu am plecat din rațiuni legate de familie. Am crescut într-un cult al familiei, m-am căsătorit devreme, am copii mari, sunt mamă de doi băieți, ei s-au născut aici, aici sunt locurile pe care ei ușor le-au câștigat, au prietenii lor, școlile la care învață – pe ei nu am vrut să îi destabilizez plecând. În rest, mărturisesc că am avut momente în care m-am gândit, am avut colegi care m-au îndemnat să plec în afară. Am rămas, sincer nu regret, pentru că eu am avut șansa să-mi fac meseria și să o fac bine.
prof. Raluca Brad